De mulți ani, normalitatea a fost întinsă până la punctul de a se rupe, ca o frânghie trasă din ce în ce mai tare, așteptând o mușcătură a puternicului cioc al Lebedei Negre ca să se frângă. Acum, că frânghia s-a rupt, ce să facem? Să îi legăm părțile rupte sau să o desfășurăm cât mai mult, mergând pe firele ei rupte, ca să vedem ce altceva putem să țesem din ele?
Covid-19 ne arată că, atunci când umanitatea este unită pentru o cauză comună, schimbări rapide și fenomenale sunt posibile. Niciuna dintre problemele lumii nu este dificil de rezolvat la nivel teoretic; ele își au originea în neînțelegerile dintre oameni. Atunci când există coerență, puterea creativă a umanității nu cunoaște limite. Acum câteva luni, o propunere de a stopa zborurile comerciale ar fi părut absurdă. La fel și schimbările radicale pe care le facem acum în privința comportamentelor noastre sociale, în economie, în rolul guvernelor în viețile noastre. Covid demonstrează puterea voinței noastre comune care se arată atunci când cădem de acord asupra lucrurilor importante. Ce altceva am putea să realizăm, atunci când există coerență? Ce ne dorim să realizăm? Ce fel de lume visăm să creăm? Aceasta este mereu următoarea întrebare pe care să ne-o adresăm, atunci când se trezește în noi conștiința propriei puteri.
Covid-19 este ca o cură de dezintoxicare, ce rupe strânsoarea dependenței de normalitate. Să întrerupi un obicei ce dă dependență înseamnă să îl faci vizibil, înseamnă să transformi compulsia în alegere. Când criza se va domoli, am putea avea ocazia să ne întrebăm dacă vrem să ne întoarcem la normal sau dacă este ceva ce am observat în timpul acestei pauze din rutina noastră, ceva ce am dori să manifestăm și în viitor. Ne-am putea întreba, după ce atât de mulți oameni și-au pierdut slujbele, dacă lumea chiar are mare nevoie de aceste slujbe, dacă munca și creativitatea noastră nu ar servi mai bine în alte domenii. Ne-am putea întreba dacă chiar avem nevoie de atât de multe călătorii cu avionul, vacanțe la Disneyworld sau târguri, după ce ne-am descurcat fără ele o vreme. Ce părți din economie vom dori să resuscităm și la care dintre ele am putea alege să le dăm drumul?
Covid a întrerupt în Venezuela ceea ce părea a fi o operațiune militară de schimbare a regimului. Poate că și războaiele imperialiste reprezintă unul dintre lucrurile de care am dori să ne lepădăm într-un viitor al cooperării globale.
Într-o notă mai întunecată, pentru care dintre lucrurile care acum ne sunt luate – ca libertățile civile, libertatea de a ne aduna împreună, suveranitatea asupra corpurilor noastre, întâlnirile cu alte persoane, îmbrățișările, strângerile de mână și viața publică – vom fi nevoiți să exercităm voința noastră personală și politică pentru a le recăpăta?
O mare parte din viața mea am trăit senzația că umanitatea se apropie de o răscruce de drumuri. Întotdeauna, criza, colapsul, ruperea au fost iminente, pândeau de după colț, și totuși nu veneau. Imaginează-ți cum mergi pe un drum și vezi în depărtare răscrucea de drumuri. Pare a fi peste deal, după curbă, după ce treci de pădure. Ajungi pe creasta dealului și vezi că te-ai înșelat, că a fost un miraj, răscrucea era, de fapt mult mai departe decât credeai. Continui să mergi. Uneori răscrucea îți apare, alteori dispare și ai senzația că acest drum continuă așa la nesfârșit. Poate nu e nicio răscruce. A, nu, iat-o din nou! Mereu pare că te apropii de ea. Niciodată nu ajungi la ea.
Acum, dintr-o dată, luăm o curbă și iat-o! Ne oprim și nu ne vine să credem că am ajuns la această răscruce de drumuri. Nu ne vine să credem că, după ce, atâția ani am mers pe drumul bătătorit de predecesorii noștri, acum ajungem undeva unde avem, în sfârșit o alegere de făcut. Ne oprim, desigur, uimiți de noutatea situației. Sunt sute de drumuri care, deodată, se deschid în fața noastră. Unele duc către aceeași direcție spre care ne îndreptam și înainte. Unele drumuri duc spre iadul pe pământ. Iar unele duc spre o lume mai sănătoasă și mai frumoasă decât ne-am putut vreodată închipui că ar putea exista.
Scriu aceste cuvinte cu intenția de a sta aici împreună cu tine, în fața acestei intersecții, dezorientat, poate speriat, și totuși cu senzația unei noi posibilități. Hai să ne uităm către cărările ce le avem în fața noastră și să vedem unde ar putea duce.
* * *
Săptămâna trecută am auzit această poveste de la o prietenă. Era la cumpărături într-un magazin. A văzut o femeie care plângea în raionul de alimente al magazinului. Ignorând regulile de distanțare socială, prietena mea a mers la acea femeie și a îmbrățișat-o. “Vă mulțumesc!” a spus femeia “este prima oară în zece zile când cineva mă îmbrățișează.”
Să stai fără îmbrățișări pentru câteva săptămâni pare un preț atât de mic de plătit pentru a evita răspândirea pandemiei ce poate lua milioane de vieți. Există argumente solide pentru distanțarea socială în următoarea perioadă și anume, de a preîntâmpina situația în care o creștere rapidă a cazurilor de Covid ar copleși sistemul medical. Aș dori să privesc aceste argumente solide într-un context mai larg pentru a ne uita la ele pe termen lung. Ca nu cumva să normalizăm distanțarea socială și să reorganizăm întreaga societate în jurul acestei reguli, haideți să fim conștienți de alegerile pe care le facem și de ce.
Acest lucru este valabil și pentru celelalte schimbări cauzate de pandemia de coronavirus. Unii comentatori au observat cum aceste schimbări se aliniază frumos pe o agendă a unui potențial control totalitar. O populație înspăimântată acceptă privări ale unor libertăți civile care, în alte condiții, ar fi aproape imposibil de justificat. Ca de exemplu urmărirea permanentă a locurilor unde oamenii se deplasează, utilizarea forțată a tratamentului medical, carantina involuntară, restricții de călătorie și ale libertății de adunare publică, cenzurarea unor informații pe care autoritățile le clasifică drept dezinformări, suspendarea dreptului de habeas corpus și aplicarea regulilor poliției militare asupra civililor. Multe dintre acestea se întâmplau și înainte de Covid-19, dar, de când acesta a apărut, ele au devenit irezistibile. Este valabil și pentru automatizarea comerțului; tranziția de la participarea la evenimente sportive și de distracție la vizionarea lor; migrarea vieții din spațiile publice în cele private; mutarea școlilor în mediul online; declinul magazinelor fizice și mutarea muncii oamenilor și a timpului liber pe ecrane. Covid-19 accelerează tendințe care existau deja la nivel politic, economic și social.
Cu toate că cele de mai sus sunt, pe termen scurt, justificate pentru aplatizarea curbei de creștere a epidemiei, auzim des sintagma “o nouă normalitate”. Aceasta poate însemna ca aceste schimbări să nu fie deloc temporare. Amenințarea bolilor infecțioase, asemenea amenințării terorismului, nu va dispărea niciodată. Astfel că, măsurile de control pot deveni permanente. Dacă oricum mergeam în această direcție, justificarea actuală probabil că face parte dintr-un impuls mai profund. Voi analiza acest impuls în două părți: reflexul controlului și războiul cu moartea. Din această perspectivă, apare o oportunitate inițiatică, una pe care o vedem deja sub forma solidarității, compasiunii și a grijii pe care Covid-19 le-a inspirat.
Reflexul Controlului
Apropiindu-ne de finalul lunii aprilie, statisticile oficiale arată că peste 150.000 de oameni au murit din cauza Covid-19. Până la momentul la care virusul va fi ajuns la final, numărul deceselor ar putea fi de zece sau de o sută de ori mai mare. Fiecare dintre aceste persoane decedate are oameni dragi, familie și prieteni. Compasiunea și conștiința noastră ne îndeamnă să facem tot ce este posibil pentru a evita astfel de tragedii inutile. Personal, draga și fragila mea mamă se numără printre cei mai vulnerabili în fața acestei epidemii care ucide în special oamenii în vârstă și cu alte afecțiuni.
Care vor fi numerele finale? Un răspuns la această întrebare pare imposibil la data scrierii acestui material. Rapoartele inițiale au fost alarmante: săptămâni la rând, cifrele din Wuhan care au circulat în presă arătau o rată de deces șocantă de 3,4%. Această, coroborată cu natura foarte contagioasă a acestui virus, indica înspre zeci de milioane de decese la nivel mondial, poate chiar 100 de milioane. De curând, estimările au scăzut mult pentru că pare că majoritatea cazurilor sunt blânde sau asimptomatice. Deoarece testarea a fost îndreptată spre cei serios bolnavi, rata deceselor părea mare în mod artificial. O lucrare științifică recentă publicată în Jurnalul de Știință arată că 86% dintre infecții nu au fost documentate, ceea ce indică o rată mult mai mică a mortalității decât cea calculată în funcție de numărul oficial de îmbolnăviri. O lucrare științifică și mai recentă aprofundează informația și estimează că în SUA sunt de 100 de ori mai multe infecții decât cele confirmate oficial. Aceste cercetări științifice implică o muncă de estimare complicată, bazată pe presupuneri epidemiologice. Însă un studiu foarte recent asupra unui test de anticorpi a revelat faptul că în Santa Clara, California, cazurile de infecție au fost subraportate cu un factor de 50-85.
Povestea vasului de croazieră Diamond Princess susține această perspectivă. Din cele 3711 de persoane de la bord, aproximativ 20% au fost confirmate pozitive pentru virus. Mai puțin de jumătate au manifestat simptome și 8 persoane au murit. Un vas de croazieră este un loc ideal pentru contaminare. A trecut destul de mult timp pentru ca virusul să poată fi răspândit la bord până când s-au luat măsuri. Cu toate acestea, doar o cincime dintre persoane au fost infectate. Mai mult decât atât, populația de la bordul navei era formată în special din persoane mai în vârstă, (ceea ce se întâmplă pe multe vase de croazieră). Aproape o treime dintre pasageri aveau vârstă de peste 70 de ani și mai mult de jumătate aveau peste 60 de ani. O echipă de cercetători a concluzionat că rata de mortalitate în China este de aproximativ 0,5%, bazat pe numărul mare de cazuri asimptomatice. Date și mai recente (vedeți linkul de mai sus) indică o rată a deceselor apropiată de 0,2%. Aceasta este totuși de două până la cinci ori mai mare decât rata mortalității în cazul gripei sezoniere. În baza informațiilor de mai sus (și ajustând numerele cu populația mai tânără din Africa și Asia de Sud și Sud-Est), preconizez un număr de 200.000 de decese în SUA și 2 milioane la nivel global. Acestea sunt numere foarte grave comparabile cu pandemia de gripă din Hong Kong din anii 1968-1969.
În fiecare zi, în presă apar numerele totale de infecții cu Covid-19. Însă nimeni nu are idee care sunt cifrele reale pentru că doar o mică parte din populație a fost testată. Dacă zeci de milioane de oameni au virusul, dar sunt asimptomatici, nu vom ști. Ceea ce complică și mai mult situația este faptul că decesele cauzate de Covid-19 pot fi supra-raportate (în multe spitale, dacă cineva moare având Covid-19, atunci decesul este înregistrat ca fiind cauzat de Covid-19). De asemenea, decesele pot fi sub-raportate atunci când au loc acasă. Permiteți-mi să repet: nimeni nu știe exact ceea ce se întâmplă, inclusiv eu. Haideți să fim conștienți de două tendințe contradictorii în comportamentul uman. Prima este tendința ca isteria să se hrănească din ea însăși, excluzând informații și date care nu susțin frica, și astfel văzând lumea doar din această perspectivă. A doua tendință este negarea – respingerea irațională a informațiilor care ne perturbă normalitatea și traiul confortabil. După cum întreabă Daniel Schmactenberger, cum știi dacă ceea ce tu crezi este adevărat?
Astfel de prejudecăți cognitive devin mai virulente într-o atmosferă de polarizare politică. De exemplu, în SUA, liberalii vor tinde să respingă orice informație care l-ar susține pe Trump, în timp ce conservatorii vor tinde să o îmbrățișeze.
În fața incertitudinii, aș dori să fac o predicție: criza se va termina într-un mod în care nu vom ști niciodată. Dacă rata mortalității (care în sine va fi disputată) va fi mai mică decât ne temem că este, unii vor spune că acest fapt se datorează măsurilor de control. Alții vor susține că se datorează faptului că această epidemie nu a fost, de fapt, atât de periculoasă precum ni s-a spus.
Pentru mine, piesa din puzzle cea mai enigmatică este legată de întrebarea: de ce, la momentul acestei scrieri, pare că nu mai sunt cazuri noi de îmbolnăvire în China? Guvernul chinez nu a inițiat carantina decât după ce virusul s-a instalat. Ar fi trebuit să se răspândească larg în perioada Anului Nou Chinezesc, când, în ciuda unor restricții de călătorie, aproape orice avion, tren și autobuz erau pline de oameni care se deplasau prin toată țara. Ce se întâmplă? Din nou, nu știu și nici tu nu știi.
Oricare va fi rata finală a mortalității, haideți să ne uităm și la alte date, pentru a căpăta o perspectivă mai largă. Scopul meu NU ESTE să vă conving că virusul Covid-19 nu este atât de grav și că nu ar trebui să facem nimic. Aveți răbdare cu mine. Din 2013, conform cifrelor de la FAO (Organizația pentru Alimentație și Agricultură), la nivel mondial, în fiecare an 5 milioane de copii mor de foame. În 2018, 159 de milioane de copii s-au oprit din creștere și 50 de milioane erau subnutriți. (Foametea începuse să fie eradicată până de curând, însă cifrele au început din nou să crească în ultimii trei ani). Cinci milioane este un număr de multe ori mai mare decât cel al numărului deceselor cauzate de Covid-19 până acum. Cu toate acestea, niciun guvern nu a declarat stare de urgență și nu ne-a cerut să ne schimbăm radical modul de trăi pentru a salva aceste vieți. Nu vedem o stare de alarmă similară și nici acțiuni întreprinse pentru a preveni sinuciderile, care reprezintă vârful icebergului disperării și al depresiei. În fiecare an peste un milion de oameni se sinucid la nivel global și 50.000 în SUA. Este valabil și pentru supradozajul de droguri care ucide 70.000 de oameni în SUA; epidemia de boli autoimune care afectează între 23.5 milioane de oameni (conform cifrelor de la NIH – National Institutes of Health) și 50 de milioane de persoane (conform cifrelor de la AARDA – American Autoimmune Related Disease Association); obezitatea care afectează peste 100 de milioane de persoane. Dacă vorbim despre acțiuni de întreprins, de ce nu suntem într-o frenezie de a face ceva pentru a evita o catastrofă nucleară sau colapsul ecologic al planetei, ci, dimpotrivă, alegem moduri de a trăi prin care aceste pericole devin mai mari?
Atenție, vă rog, ideea pe care doresc să o transmit nu este că nu ne-am schimbat modul de viață pentru a evita să avem copii care mor de foame, deci nu ar trebui să ni-l schimbăm nici pentru Covid-19. Dimpotrivă: dacă ne putem adapta atât de radical pentru Covid-19, atunci putem să o facem și pentru aceste provocări grave. Haideți să ne întrebăm de ce putem să ne unim și să fim solidari pentru a eradica acest virus, dar nu și pentru a adresa alte amenințări serioase la adresa umanității? De ce, până acum, societatea a fost atât de înghețată pe traiectoria sa existentă?
Răspunsul este revelator. Pur și simplu, în fața amenințărilor foametei globale, dependenței, bolilor autoimune, sinuciderilor sau colapsului ecologic, noi, ca societate, nu știm ce să facem. Deoarece nu pare a fi ceva extern împotriva căruia să luptăm. Acțiunile noastre în caz de criză sunt, într-o măsură sau alta, o formă de control care nu sunt foarte eficiente în adresarea acestor provocări. Acum, ne confruntăm cu o epidemie contagioasă și, în sfârșit, putem să trecem la acțiune. Aceasta este o criză în care măsurile de control funcționează: carantina, închiderea, izolarea, spălarea mâinilor; controlul mobilității, controlul informației, controlul corpurilor noastre. Covid-19 devine un recipient convenabil în care să direcționăm fricile noastre fără formă, un loc spre care să canalizăm neajutorarea noastră crescândă în fața tuturor schimbărilor cu care se confruntă lumea. Covid-19 este o amenințare pe care știm cum să o întâmpinăm. Spre deosebire de multe alte frici ale noastre, Covid-19 ne oferă un posibil plan de acțiune.
Instituțiile societății noastre devin din ce în ce mai neputincioase să facă față provocărilor timpurilor pe care le trăim. Cât de mult par că salută o provocare căreia pot să îi răspundă. Cât de dornic par să o îmbrățișeze ca fiind o criză capitală. Cât de natural sistemele de management al informației ale acestor instituții selectează cele mai alarmante fațete ale crizei. Cât de ușor publicul îmbrățișează panica, acceptând o amenințare pe care autoritățile pot să o gestioneze, ca pe un substitut al altor mari amenințări la care nu știu să răspundă.
În ziua de astăzi, majoritatea provocărilor noastre ca umanitate nu mai cedează în fața forței. Antibioticele noastre sau chirurgia nu fac față crizelor sanitare de boli autoimune, de obezitate sau dependență. Armele și bombele noastre, create pentru a înfrânge armate, sunt inutile în fața urii sau pentru evitarea violenței domestice. Poliția și închisorile nu pot vindeca condițiile care stau la baza criminalității. Pesticidele noastre nu pot restaura solul distrus.
Covid-19 pare că ne aduce aminte de acele zile bune în care bolile infecțioase cedau în fața medicinei moderne și a igienei personale. Zilele în care naziștii erau înfrânți prin mașinăriile de război. Timpurile în care natura ceda, sau cel puțin așa părea, în fața îmbunătățirilor și inovațiilor tehnologice.
Ne amintește de zilele în care armele noastre funcționau în fața provocărilor, iar lumea părea să se îmbunătățească în urma utilizării fiecăreia dintre tehnologiile de control.
Ce tip de probleme se rezolvă prin dominație și control? Cele cauzate de ceva din exteriorul nostru, de Altceva sau Altcineva. Atunci când cauza problemei este una intimă pentru fiecare dintre noi, ca în cazul lipsei unui adăpost, al inegalității sociale, al dependenței de substanțe sau al obezității, nu avem cu ce să ne luptăm. Putem încerca să găsim un inamic, să dăm vina, de exemplu, pe miliardari, pe Vladimir Putin, pe Diavol, însă, făcând asta, ne scapă niște informații vitale, precum condițiile de bază în care au apărut și s-au replicat miliardarii (sau virusurile).
Dacă este ceva la care civilizația noastră se pricepe, este lupta contra unui inamic. Ne bucurăm de oportunități să facem ceea ce ne pricepem, care validează tehnologiile noastre, sistemele și felul în care privim lumea. Și astfel, inventăm inamici, transformăm probleme precum criminalitatea, terorismul și bolile în termeni “noi contra ei” și ne mobilizăm energiile colective pentru a susține aceste eforturi. Astfel, interpretăm Covid-19 ca o chemare la arme, ne reorganizăm societatea ca pentru un efort de război. În același timp, tratăm ca fiind normale posibilitatea unei apocalipse nucleare, colapsul ecologic al planetei și cinci milioane de copii care mor de foame.
Paradigma conspirației
Întrucât Covid-19 pare să justifice atât de multe puncte de pe lista de dorințe a totalitarismului, sunt unii care cred că acesta este un joc deliberat de putere. Nu e scopul meu să promovez sau să demontez această teorie, deși voi oferi câteva comentarii de ordin general. Mai întâi, o scurtă trecere în revistă.
Teoriile (există multe variante) se referă la Event 201 (sponsorizat de Fundația Gates, CIA, etc. în septembrie anul trecut) și la o carte albă a Fundației Rockefeller, din 2010, care detaliază un scenariu denumit “Lockstep”, ambele pregătind răspunsul autoritarist la o ipotetică pandemie. Acestea evidențiază faptul că infrastructura, tehnologia și cadrul legislativ pentru starea de urgență au fost puse la cale de mulți ani. Tot ce era nevoie, spun ele, era un mod de a convinge publicul să o accepte, și acum acesta a sosit. Fie că actualele controale rămân permanente sau nu, un precedent este deja creat pentru :
- Urmărirea în permanență a mișcărilor persoanelor (din cauză de coronavirus)
- Suspendarea libertății de întrunire (din cauză de coronavirus)
- Supravegherea militară a civililor (din cauză de coronavirus)
- Detenția extrajudiciară nelimitată (carantină, din cauză de coronavirus)
- Interzicerea banilor în numerar (din cauză de coronavirus)
- Cenzurarea internetului (pentru a combate dezinformarea, din cauză de coronavirus)
- Vaccinarea sau un alt tratament medical obligatoriu, instituind suveranitatea statului asupra corpurilor noastre (din cauză de coronavirus)
- Clasificarea tuturor activităților și destinațiilor în cele în mod expres permise și cele în mod expres interzise (poți să ieși din casă pentru asta, dar nu pentru ailaltă), eliminând zona gri, ne-supravegheată, ne-jurisdicționată. Această totalitate este însăși esența totalitarismului. Necesară totuși acum, ei bine, din cauză de coronavirus.
Acesta e material propice pentru teoriile conspiraționiste. Tot ce e posibil, una din aceste teorii ar putea fi adevărată ; cu toate acestea, aceeași succesiune de evenimente ar putea să se desfășoare dintr-o orientare sistemică inconștientă către un control tot mai crescut. De unde provine această orientare? Ea e întrețesută în ADN-ul civilizației. Timp de milenii, civilizația (spre deosebire de culturile tradiționale de mici dimensiuni) a înțeles progresul ca o chestiune de extindere a controlului asupra lumii : domesticind sălbăticia, cucerindu-i pe barbari, stăpânind forțele naturii și organizând societatea pe bază de lege și rațiune. Ascensiunea controlului s-a accelerat odată cu Revoluția Științifică, care a propulsat “progresul” către noi culmi : organizarea realității în categorii și cantități obiective și stăpânirea materiei cu ajutorul tehnologiei. În fine, științele sociale au promis să folosească aceleași mijloace și metode pentru a împlini această ambiție, de a proiecta o societate perfectă (care datează de la Platon și Confucius).
Cei care administrează civilizația vor saluta, așadar, orice oportunitate de a-și întări controlul, pentru că, până la urmă, acesta este în serviciul unei viziuni grandioase a destinului uman: o lume perfect ordonată, în care bolile, infracțiunile, sărăcia și poate chiar suferința însăși pot fi proiectate în afara existenței. Nu sunt necesare motive infame. Bineînțeles că ei ar vrea să monitorizeze pe toată lumea – doar fac tot posibilul pentru binele comun. Pentru ei, Covid-19 demonstrează cât de necesară este această monitorizare. “Ne putem permite libertăți democratice având în vedere coronavirusul? “ întreabă ei. “Trebuie ca noi, acum, din necesitate, să le sacrificăm pe acestea pentru propria noastră siguranță ? “ E un refren familiar, pentru că a însoțit și alte crize în trecut, cum ar fi 9/11.
Prelucrând o metaforă comună, imaginați-vă un bărbat cu un ciocan, căutând un motiv pentru a-l folosi. Dintr-o dată, vede un cui ieșit în afară. Căuta un cui de mai mult timp, bătând în șuruburi și bolțuri și nu avusese prea mult succes. El trăiește cu o viziune asupra lumii în care ciocanele sunt cele mai bune instrumente, iar lumea poate fi îmbunătățită bătând în cuie. Și iată un cui! Am putea bănui că, în graba sa, a pus singur cuiul acolo, dar nu contează. Poate că nici măcar nu este un cui ieșit în afară, dar pentru el este suficient de bun pentru a începe să bată cu ciocanul. Când instrumentul este gata pregătit, va apărea ocazia de a-l utiliza.
Și voi adăuga, pentru cei care au tendința să se îndoiască de autorități, poate de această dată chiar există un cui. În acest caz, ciocanul este instrumentul potrivit – iar principiul ciocanului va apărea cu atât mai puternic, pregătit pentru șurub, buton, menghină și sfâșiere.
Oricum, problema cu care ne confruntăm aici este mult mai profundă decât cea a răsturnării unei găști malefice a Iluminaților. Chiar dacă acestea există, având în vedere orientarea civilizației, aceeași tendință ar persista fără ele, sau un nou Iluminat ar apărea pentru a-și asuma funcțiile vechiului.
Adevărată sau falsă, ideea că epidemia este un complot monstruos săvârșit de răufăcători asupra publicului nu este atât de departe de modul de gândire pentru găsirea agentului patogen. Este o mentalitate de tip cruciadă, o mentalitate de război. Localizează sursa unei boli sociopolitice într-un agent patogen împotriva căruia putem lupta apoi, un agresor separat de noi înșine. Riscă să ignore condițiile care fac societatea un teren fertil pentru ca acest complot să ne cuprindă. Dacă acest teren a fost semănat în mod deliberat sau de către vânt este, pentru mine, o întrebare secundară.
Ceea ce voi spune în continuare este relevant dacă SARS-CoV-2 este sau nu o armă biologică proiectată genetic, este legat de lansarea 5G, este folosit pentru a preveni „deconspirarea”, este un cal troian pentru guvernul totalitar mondial, este mai mortal decât ni s-a spus, este mai puțin mortal decât ni s-a spus, are originea într-un laborator de cercetare Wuhan, are originea la Fort Detrick sau este exact așa cum ne-au spus Centrul pentru Prevenirea și Controlul Bolilor și Organizația Mondială a Sănătății. Se aplică chiar dacă toată lumea se înșeală cu privire la rolul virusului SARSCoV-2 în epidemia actuală. Am părerile mele, dar dacă am aflat un lucru pe parcursul acestei situații de urgență este că nu știu cu adevărat ce se întâmplă. Nu văd cum ar putea oricine să știe, în mijlocul apariției unor știri, știri false, zvonuri, informații suprimate, teorii ale conspirației, propagandă și narațiuni politizate care umplu internetul. Mi-aș dori ca mult mai mulți oameni să îmbrățișeze necunoasterea. Spun asta atât pentru cei care adera la narațiunea dominantă, precum si celor care care nu adera la aceste opinii. Ce informații am putea bloca pentru a ne menține integritatea punctelor de vedere? Să fim umili în fața credințelor noastre: este o problemă de viață și de moarte.
Războiul cu moartea
Fiul meu de 7 ani nu a mai văzut și nu s-a mai jucat cu un alt copil de două săptămâni. Milioane de alți oameni se află în aceeași situație. Cei mai mulți ar fi de acord ca o lună fără interacțiune socială pentru toți acei copii să fie un sacrificiu rezonabil pentru a salva un milion de vieți. Dar cum să salvezi 100.000 de vieți? Și ce se întâmplă dacă sacrificiul nu este de o lună, ci de un an? Cinci ani? Oameni diferiți vor avea opinii diferite în acest sens, în funcție de valorile lor de bază.
Să înlocuim întrebările de mai sus cu ceva mai personal, care străpunge gândirea materialistă inumană, care transformă oamenii în statistici și sacrifică pe unii dintre ei pentru a obține altceva. Întrebarea relevantă pentru mine este: “Aș cere tuturor copiilor națiunii să renunțe la joacă pentru o vreme, dacă ar reduce riscul de a muri al mamei mele sau, dacă tot vorbim de asta, propriul meu risc?” Sau m-aș putea întreba: “Aș decreta sfârșitul îmbrățișărilor și strângerilor de mână, dacă mi-ar salva propria viață?” Nu este vorba despre a devaloriza viața mamei sau a mea, ambele fiind prețioase. Sunt recunoscător pentru fiecare zi în care este încă cu noi. Dar aceste întrebări ridică probleme profunde. Care este modul corect de a trăi? Care este modul corect de a muri?
Răspunsul la astfel de întrebări, indiferent dacă este pus la nivel individual sau la nivel de societate în general, depinde de modul în care percepem moartea și cât de mult prețuim jocul, atingerea și ap, împreună cu libertățile civile și libertatea personală. Nu există o formulă ușoară pentru a echilibra aceste valori.
De-a lungul vieții mele, am văzut că societatea pune tot mai mult accent pe siguranță, securitate și reducerea riscurilor. Mi-a influențat în mod deosebit copilăria: Copil fiind, era normal să hoinărim nesupravegheați o milă în jurul casei – comportament în urma căruia, în ziua de azi, părinții s-ar alege cu o vizită din partea serviciilor de protecție a copilului. De asemenea, se manifestă sub formă de mănuși din latex pentru tot mai multe profesii; dezinfectant de mâini peste tot; clădiri școlare încuiate, păzite și supravegheate; intensificarea securității aeroporturilor și a frontierelor; creșterea gradului de conștientizare a răspunderii juridice și a importanței asigurării de răspundere juridică; detectoare de metale și percheziții înainte de a intra în multe arene sportive și clădiri publice ș.a. Extrapolat la o scară mai mare, ia forma unui stat autoritarist.
Mantra „siguranța în primul rând” provine dintr-un sistem de valori care face ca supraviețuirea să fie prioritară și care depreciază alte valori precum distracția, aventura, jocul și provocarea limitelor. Alte culturi au avut priorități diferite. De exemplu, multe culturi tradiționale și indigene sunt mult mai puțin protectoare cu copiii, așa cum este documentat în cartea clasică The Continuum Concept( În căutarea fericirii pierdute) al lui Jean Liedloff. Le permit riscuri și responsabilități care ar părea nebunești pentru majoritatea oamenilor moderni, considerând că acest lucru este necesar copiilor pentru a dezvolta încrederea în sine și o bună judecată. Cred că majoritatea oamenilor moderni, în special cei mai tineri, păstrează o parte din această dorință inerentă de a sacrifica siguranța pentru a trăi viața pe deplin. Cu toate acestea, cultura din jur ne face lobby neîncetat să trăim în frică și a construit sisteme care întruchipează frica. În cadrul lor, a rămâne în siguranță este extrem de important. Astfel, avem un sistem medical în care majoritatea deciziilor se bazează pe calcularea riscului și în care cel mai slab rezultat posibil, marcând eșecul final al medicului, este moartea. Cu toate acestea, știm că moartea ne așteaptă oricum. O viață salvată înseamnă de fapt o moarte amânată.
Îndeplinirea finală a programului de control al civilizației ar fi acela de a triumfa asupra morții în sine. Nereușind acest lucru, societatea modernă se mulțumește cu o imitație a acestui triumf: negare în loc de cucerire. Societatea noastră este una de negare a morții, de la ascunderea de cadavre, la fetișul ei pentru tinerețe, până la depozitarea vârstnicilor în căminele de bătrâni. Chiar și obsesia sa pentru bani și proprietăți – extensii ale sinelui, așa cum indică cuvântul „al meu” – exprimă amăgirea că sinele impermanent poate fi făcut permanent prin atașamentele sale. Toate acestea sunt inevitabile, având în vedere povestea sinelui pe care modernitatea o oferă: individul este separat într-o lume în care există Celălalt. Înconjurată de concurenți genetici, sociali și economici, acel sine trebuie să se protejeze și să domine pentru a prospera. Trebuie să facă tot ce poate pentru a împiedica moartea, care (în povestea separării) este o anihilare totală. Chiar știința biologică ne-a învățat că însăși natura noastră este să ne maximizăm șansele de supraviețuire și reproducere.
Am întrebat o prietenă, medic care a petrecut timp cu Q’ero-ul din Peru, dacă Q’ero-ul ar intuba (dacă ar putea) pe cineva pentru a-i prelungi viața. “Bineînțeles că nu”, a spus ea. „Îl vor chema pe șaman pentru a-l ajuta să moară bine.” A muri bine (care nu este neapărat la fel cu a muri fără durere) nu se întâlnește prea des în vocabularul medical de astăzi. În registrele spitalelor nu se consemnează dacă pacienții mor bine. Acest lucru nu ar fi considerat drept un rezultat pozitiv. În lumea sinelui separat, moartea este catastrofa finală.
Dar este? Luați în considerare această perspectivă din partea doctorului Lissa Rankin: „Nu toți ne-am dori să fim într-o Unitate de Terapie Intensivă, izolați de cei dragi cu o mașină care respiră pentru noi, cu riscul de a muri singuri – chiar dacă înseamnă că ne-ar putea crește șansa de supraviețuire. Unii dintre noi ar prefera să fie mai degrabă ținuți în brațele persoanelor dragi acasă, chiar dacă asta înseamnă că ne-a sosit ceasul… Amintiți-vă, moartea nu este sfârșitul. Moartea înseamnă a merge acasă. ”
Când sinele este înțeles ca relațional, interdependent, chiar interexistent, atunci se revarsă și în celălalt, iar celălalt se revarsă și în sine. Înțelegând sinele ca un lăcaș al conștiinței într-o matriță a relațiilor, nu mai cauți un dușman ca pe un element cheie pentru înțelegerea fiecărei probleme, ci cauți în schimb dezechilibrele în relații. Războiul cu moartea face loc căutării de a trăi bine și pe deplin și înțelegem că frica de moarte este de fapt frica de viață. La cât din viață vom renunța pentru a rămâne în siguranță?
Totalitarismul – perfecțiunea controlului – este produsul final inevitabil al mitologiei eului separat. Ce altceva decât o amenințare la adresa vieții, precum un război, ar merita un control total? Astfel, Orwell a identificat războiul perpetuu ca o componentă crucială a guvernării Partidului.
În contextul programului de control, al refuzului morții și al sinelui separat, ipoteza că politica publică ar trebui să încerce să reducă la minimum numărul deceselor este aproape fără îndoială, un obiectiv căruia îi sunt subordonate alte valori precum jocul, libertatea etc… Covid-19 oferă ocazia de a extinde această viziune. Da, haideți să să considerăm viața sacră, mai sacră ca niciodată. Moartea ne învață asta. Să ținem fiecare persoană, tânără sau bătrână, bolnavă sau sănătoasă, ca fiind ființa sacră, prețioasă, iubită care este. Și în cercul inimilor noastre, să facem loc și altor valori sacre. A prețui viața ca fiind sacră nu înseamnă doar a trăi mult, ci a trăi bine și drept și pe deplin.
Ca orice frică, frica din jurul Coronavirusului sugerează ceea ce ar putea fi dincolo de ea. Oricine a experimentat trecerea în neființă a cuiva apropiat știe că moartea este un portal al iubirii. Covid-19 a crescut importanța morții în conștiința unei societăți care o neagă. De cealaltă parte a fricii, putem vedea iubirea pe care moartea o eliberează. Lăsați-o să reverse. Lăsați-o să hrănească solul culturii noastre și să-i umple pânza freatică, astfel încât să străpungă fisurile instituțiilor noastre învechite, sistemele noastre și obiceiurile noastre. Unele dintre acestea ar putea muri și ele.
În ce lume vom trăi?
Cât din viață suntem dispuși să sacrificăm pe altarul securității? Ne dorim să trăim într-o lume în care ființele umane nu se întrunesc niciodată, dacă asta ne menține mai în siguranță? Vrem să purtăm măști în public tot timpul? Vrem să fim examinați medical de fiecare dată când călătorim, dacă acest lucru va salva un număr de vieți pe an? Suntem dispuși să acceptăm medicalizarea vieții în general, predând suveranitatea finală asupra organismelor noastre autorităților medicale (așa cum sunt selectate de cele politice)? Dorim ca fiecare eveniment să fie un eveniment virtual? Cât de mult suntem dispuși să trăim în frică?
Covid-19 se va potoli în cele din urmă, dar amenințarea bolilor infecțioase este permanentă. Răspunsul nostru la aceasta stabilește o direcție pentru viitor. Viața publică, viața comunitară, viața împărtășită fizic s-au diminuat de-a lungul mai multor generații. În loc să cumpărăm de la magazin, lucrurile ne sunt livrate acasă. În loc de găști de copii care se joacă afară, avem întâlniri planificate de joacă și aventuri digitale. În locul pieței publice, avem forum online. Vrem să continuăm să ne izolăm încă mai departe unul de celălalt și de lume?
Nu este greu de imaginat, mai ales dacă distanțarea socială are succes, că acest virus va persista dincolo de cele 18 luni cât ni s-a spus să ne așteptăm să dureze. Nu este greu de imaginat că în acest timp vor apărea noi virusuri. Nu este greu de imaginat că măsurile de urgență vor deveni normalitatea (pentru a evita posibilitatea unui alt focar), la fel cum starea de urgență declarată după 11 Septembrie este încă în vigoare astăzi. Nu este greu să ne imaginăm că (așa cum ni se spune), reinfectarea este posibilă, astfel încât boala să nu ajungă niciodată la final. Asta înseamnă că schimbările temporare ale modului nostru de viață pot deveni permanente.
Pentru a reduce riscul apariției unei alte pandemii, vom alege să trăim pentru totdeauna într-o societate fără îmbrățișări, strângeri de mână și “high-five”? Alegem să trăim într-o societate în care nu ne mai adunăm în grup? Concertul, competiția sportivă și festivalul vor fi ceva din trecut? Copiii nu se vor mai juca cu alți copii? Toate contactele umane vor fi mediate de computere și măști? Nu vor mai fi clase de dans, clase de karate, nu vor mai fi conferințe, nu vor mai fi biserici? Reducerea morții este standardul prin care se poate măsura progresul? Progresul uman înseamnă separare? Acesta este viitorul?
Aceeași întrebare se aplică instrumentelor administrative necesare pentru controlul circulației persoanelor și al fluxului de informații. În prezent, întreaga țară se îndreaptă spre carantină. În unele țări, trebuie să imprimați un formular de pe un site web al guvernului pentru a ieși din casă. Îmi amintește de școală, unde localizare cuiva trebuie să fie autorizată în orice moment. Sau de închisoare. Previzionăm un viitor al sălilor electronice, un sistem în care libertatea de circulație este guvernată permanent de administratorii de stat și de software-ul lor? În care fiecare mișcare este monitorizată, fiind fie permisă sau interzisă? Și în care, pentru protecția noastră, informațiile care ne amenință sănătatea sunt cenzurate pentru binele nostru? (așa cum decid, și aici, de către diverse autorități) În fața unei situații de urgență, ca în cazul unei stări de război, acceptăm astfel de restricții și ne predăm temporar libertățile. Similar cu 11 Septembrie, Covid-19 respinge toate obiecțiile.
Pentru prima dată în istorie, metodele tehnologice există pentru a realiza o astfel de viziune, cel puțin în lumea dezvoltată (de exemplu, folosind date despre localizarea telefonului mobil pentru a impune distanțarea socială; vezi și aici). După o tranziție cu hopuri, am putea trăi într-o societate în care aproape toată viața se întâmplă online: cumpărături, întâlniri, divertisment, socializare, muncă, chiar întâlnirile romantice. Asta ne dorim? Câte vieți salvate merită asta?
Sunt sigur că multe dintre controalele aflate în vigoare astăzi vor fi parțial relaxate în câteva luni. Parțial relaxate, dar pregătite pentru a fi aplicate din nou. Atâta timp cât boala infecțioasă rămâne cu noi, este probabil să fie reimpuse, din nou și din nou, în viitor, sau să se auto-impună sub formă de obiceiuri. Așa cum spune Deborah Tannen, contribuind la un articol Politico despre modul în care coronavirusul va schimba lumea pentru totdeauna, „Știm acum că atingerea lucrurilor, a fi cu alți oameni și a respira aerul într-un spațiu închis poate fi riscant … Ar putea deveni o a doua natură să ne ferim de strângerea mâinilor sau de atingerea fețelor noastre – și putem fi cu toții moștenitorii TOC (Tulburării obsesiv-compulsive) la nivelul întregii societăți, deoarece niciunul dintre noi nu se poate opri din a se spăla pe mâini. ” După mii de ani, milioane de ani, de atingere, de contact și de apropiere, să fie oare culmea progresului uman faptul că încetăm astfel de activități, deoarece sunt prea riscante?
Viața înseamnă comunitate
Paradoxul programului de control este că progresul acestuia rareori ne aduce mai aproape de scopul său. În ciuda sistemelor de securitate existente în aproape fiecare locuință din clasa de mijloc, oamenii nu sunt mai puțin anxioși sau mai în siguranță decât erau în urmă cu o generație. În ciuda complexelor măsuri de securitate, în școli nu au loc mai puține atacuri armate. În ciuda progreselor extraordinare în domeniul tehnologiei medicale, oamenii au devenit mai puțin sănătoși în ultimii 30 de ani, pe măsură ce bolile cronice au proliferat și speranța de viață a stagnat, iar în SUA și Marea Britanie aceasta a început chiar să scadă.
În același mod, măsurile instaurate pentru a controla Covid-19 ar putea să cauzeze mai multă suferință și moarte decât ar putea să prevină. Minimizarea deceselor înseamnă de fapt minimizarea deceselor pe care știm cum să le prevedem și să le măsurăm. E imposibil să măsurăm însă decesele suplimentare care ar putea fi cauzate de depresia provocată de izolare, de exemplu, sau de disperarea determinată de șomaj sau de imunitatea scăzută și deteriorarea stării de sănătate generate de starea cronică de frică. S-a demonstrat că singurătatea și lipsa contactului social conduc la creșterea inflamațiilor, a depresiei și a demenței. Conform Lissei Rankin, M.D., poluarea aerului crește riscul de deces cu 6%, obezitatea cu 23%, abuzul de alcool cu 37%, iar singurătatea cu 45%.
Un alt pericol care nu e contabilizat este deterioarea imunității cauzate de igiena excesivă și de distanțare. Nu doar contactul social e necesar pentru sănătate, ci și contactul cu lumea microbiană. La drept vorbind, microbii nu sunt dușmanii, ci aliații sănătății noastre. Un biom intestinal divers, format din bacterii, viruși, fermenți și alte organisme, e esențial pentru un sistem imunitar funcțional, iar diversitatea lui este menținută prin contactul cu alți oameni și cu mediul înconjurător. Spălarea excesivă a mâinilor, folosirea exagerată a antibioticelor, curățenia aseptică și lipsa contactului uman ar putea face mai mult rău decât bine. Alergiile și dereglările autoimune rezultate ar putea fi mai rele decât bolile infecțioase pe care le înlocuiesc. Social și biologic, sănătatea vine din comunitate. Vieții nu-i priește în izolare.
Dacă privim lumea în termeni noi-contra-lor pierdem din vedere realitatea, în care viața și sănătatea prosperă în comunitate. În cazul bolilor infecțioase de exemplu, eșuăm în a vedea dincolo de maleficul agent patogen și a ne pune întrebarea: Care e rolul virusurilor într-un microbiom? (vezi și aici). Care sunt condițiile din organism în care proliferează virusuri dăunătoare? De ce unii oameni au simptome ușoare, iar alții severe (în afara de veșnica non-explicație cu “rezistența scăzută“)? Ce rol pozitiv ar putea juca gripele, răcelile si alte boli neletale în menținerea stării de sănătate ?
“Războiul împotriva microbilor“ generează rezultate asemănătoare cu cele ale “Războiului împotriva Terorismului“, “Războiului împotriva Infracționalității “, “Războiului împotriva Buruienilor“ și ale interminabilelor războaie pe care le ducem la nivel politic și interpersonal. În primul rând, generează un război nesfârșit; în al doilea rând, distrage atenția de la condițiile care stau la originea bolilor, terorismului, infracționalității, buruienilor și a tuturor celorlalte.
În ciuda eternului pretext al politicienilor cum că aceștia promovează războiul de dragul păcii, războiul duce inevitabil la și mai mult război. Bombardând țări pentru a omorî teroriști, nu doar că sunt ignorate condițiile care stau la originea terorismului, dar acestea sunt chiar agravate. Încarcerând delincvenții, nu doar că se ignoră condițiile care stau la originea infracționalității, ci chiar se creează acele condiții, atunci când familiile și comunitățile sunt dezintegrate, iar cei încarcerați sunt asimilați unei culturi a infracționalității. Iar regimul pe bază de antibiotice, vaccinuri, antivirale, și alte medicamente face ravagii în ecologia organismului, care constituie fundamentul unei imunități puternice. În afara organismului, campaniile masive de pulverizare, derulate împotriva virusului Zika, a febrei denga și acum Covid-19, vor provoca daune nebănuite asupra ecologiei naturii. A luat cineva în considerare care vor fi efectele asupra ecosistemului atunci când stropim peste el compuși antivirali? O astfel de politică (care a fost implementată în multe regiuni din China și India) poate fi gândită doar dintr-o mentalitate a separării, care nu înțelege că virusurile sunt parte integrantă a rețelei vieții.
Pentru a înțelege punctul de vedere legat de condițiile originare, uitați-vă la câteva statistici de mortalitate din Italia (de la Institutul lor Național de Sănătate), care au la bază analizarea a sute de decese cauzate de Covid-19. Dintre cele analizate, mai puțin de 1% nu erau în contextul unei boli cronice grave. Aproximativ 75% sufereau de hipertensiune, 35% de diabet, 33% de ischemie cardiacă, 24% de fibrilație atrială, 18% de degradarea funcției renale, pe lângă alte probleme medicale pe care nu le-am putut descifra din raportul italian. Aproape o treime dintre cei decedați aveau trei sau mai multe din aceste patologii grave. Americanii, asaltați de obezitate, diabet și alte boli cronice, sunt cel puțin la fel de vulnerabili ca italienii. În aceste condiții, ar trebui să dăm vina pe virus (care a omorât doar câțiva oameni care altfel erau sănătoși) sau pe sănătatea precară pe care s-a bazat ? Aici se poate aplica din nou analogia frânghiei întinse. În lumea modernă, milioane de oameni se află într-o stare precară de sănătate, așteptând doar ca ceva, care în mod normal ar putea fi banal, să-i împingă în prăpastie. Bineînțeles, pe termen scurt, vrem să le salvăm viețile ; pericolul este că ne pierdem într-o succesiune nesfârșită de termene scurte, luptând împotriva unei boli infecțioase după alta și neluând în considerare condițiile originare care îi fac pe oameni atât de vulnerabili. Aceasta e o problemă mult mai dificilă, pentru că aceste condiții originare nu se vor schimba prin luptă. Nu există un agent patogen care cauzează diabet sau obezitate, dependență, depresie sau PTSD. Cauzele lor nu sunt un Altul, niște virusuri separate de noi înșine și noi, victimele lor.
Chiar și în cazul unei boli cum e Covid-19, în care putem numi un virus patogen, lucrurile nu sunt atât de simple ca un război între virus și victimă. Există o alternativă la teoria bolilor cauzate de microbi, care consideră microbii ca parte a unui proces mai complex. Când condițiile sunt propice, aceștia se multiplică în organism, uneori ucigând gazda, dar având și potențialul de a îmbunătăți condițiile care le-au găzduit de la bun început, curățând de exemplu deșeurile toxice acumulate prin evacuarea mucusului sau (metaforic vorbind) arzându-le prin febră. Denumită uneori ”teoria terenului”, aceasta spune că microbii sunt mai degrabă simptome decât cauze ale bolilor. După cum explică acest meme: “Peștele tău e bolnav. Teoria microbilor : izolează peștele. Teoria terenului : curăță acvariul. “
Cultura modernă e afectată de o oarecare schizofrenie. Pe de o parte, există o mișcare în domeniul sănătății care promovează medicina alternativă și holistică. Aceasta pledează pentru folosirea ierburilor medicinale, a meditației, yoga în îmbunătățirea imunității. Confirmă dimensiunile emoționale și spirituale ale sănătății, cum ar fi puterea atitudinilor și credințelor de a îmbolnăvi sau vindeca. Toate acestea par să fi dispărut în tsunami-ul covid-ului, pe măsură ce societatea revine la vechea ortodoxie.
Un exemplu grăitor: acupuncturiștii din California au fost forțați să închidă, fiind considerați “neesențiali“. Acest lucru e absolut de înțeles din perspectiva virusologiei convenționale. Dar, după cum observa un acupuncturist pe Facebook : “Cum rămâne cu pacientul meu cu care lucrez pentru a renunța la opioide pentru durerea lui de spate ? Va trebui să înceapă din nou să le folosească.“ Din punct de vedere al autorității medicale, metodele alternative, interacțiunile sociale, orele de yoga, suplimentele și altele sunt frivole atunci când vine vorba de boli reale cauzate de virusuri reale. În fața crizei, acestea sunt degradate la un tărâm eteric al “wellness“ -ului. Revigorarea teoriilor convenționale sub Covid-19 e atât de puternică, încât, până în urmă cu două zile, în Statele Unite, orice era cât de puțin neconvențional, cum ar fi vitamina C intravenoasă, ieșea din discuție (încă abundă articole care “demontează“ mitul că vitamina C poate ajuta lupta cu Covid-19). Nu am auzit de la CDC (Centrul pentru Prevenirea și Controlul bolilor din SUA) nimic legat de promovarea beneficiilor extractului de soc, ciupercilor medicinale, reducerea consumului de zahăr, despre NAC (N-acetil cisteină), astragalus sau vitamina D. Acestea nu sunt simple speculații siropoase legate de “wellness“, ci sunt susținute de studii ample și explicații psihologice. De exemplu, s-a demonstrat că NAC (informații generale, studiu dublu orb, controlat cu placebo) diminuează radical incidența și severitatea simptomelor în bolile de tip gripal.
După cum arată statisticile pe care le-am oferit mai devreme, asupra autoimunității, obezității etc., America și societatea modernă în general se confruntă cu o criză în sănătate. Oare răspunsul să fie să facem ce am făcut și până acum, doar că mai conștiincios ? Până acum, răspunsul la Covid a fost concentrarea și mai mare pe teoriile acceptate și desconsiderarea practicilor neconvenționale și a punctelor de vedere diferite. Un alt răspuns ar putea consta în lărgirea perpectivei și examinarea întregului sistem, inclusiv cine plătește pentru el, cum se acordă accesul și cum se finanțează cercetarea, dar și extinderea acesteia pentru a include domeniile marginale, cum sunt ierburile medicinale, medicina funcțională și medicina energetică. Poate am putea să profităm de ocazie pentru a reevalua teoriile predominante despre boli, sănătate și organism. Da, haideți să protejăm pentru moment peștele bolnav cât putem mai bine, dar poate data viitoare nu va trebui să izolăm și să drogăm atâția pești, dacă am putea curăța acvariul.
Nu spun să fugiți acum să cumpărați NAC sau orice alt supliment, nici că, noi, ca societate, ar trebui să ne schimbăm brusc răspunsul, să încetăm imediat distanțarea socială și, în loc de asta, să începem să luăm suplimente. Dar putem folosi acest repaus de la normalitate, această pauză în care ne aflăm în fața unei răscruci, pentru a alege conștient ce cale vom urma de acum înainte: ce fel de sistem de sănătate, ce paradigmă a sănătății, ce fel de societate. Această reevaluare se întâmplă deja, pe măsură ce idei precum îngrijirea medicală universală gratuită în SUA câștigă din nou teren. Și această cale duce, la rândul ei, la alte răscruci. Ce fel de îngrijire medicală va fi universalizată? Va fi pur și simplu disponibilă tuturor sau obligatorie pentru toți – fiecare cetățean un pacient, poate cu un cod de bare tatuat cu cerneală invizibilă, certificând că o persoană este la zi cu toate vaccinurile și controalele obligatorii. Doar așa vei putea să mergi la școală, să te urci într-un avion sau să intri într-un restaurant. Aceasta e una din căile către viitor, care ne stă la dispoziție.
Există însă și o altă opțiune disponibilă acum. În loc să intensificăm controlul, am putea să îmbrățișăm în sfârșit paradigmele holistice și practicile care au stat la periferie, așteptând ca centrul să se dizolve, în așa fel încât, în starea noastră smerită, să putem să le aducem în centru și să construim un nou sistem în jurul lor.
ÎnCORONArea
Există o alternativă la paradisul controlului perfect, pe care civilizația noastră l-a urmărit atât de mult timp, dar care piere la fel de rapid pe cât este progresul nostru, ca un miraj la orizont. Da, putem continua la fel ca până acum, pe calea către o și mai mare izolare, dominare și separare. Putem normaliza niveluri crescute de separare și control, crezând că acestea sunt necesare pentru a ne menține în siguranță și să acceptăm o lume în care ne e teamă să fim unii lângă alții. Sau putem profita de această pauză, acest repaus de la normalitate, pentru a ne îndrepta către o cale a reuniunii, holismului, a restabilirii conexiunilor uitate, a reparării comunității și reunificării rețelei vieții.
Intensificăm măsurile pentru a proteja sinele separat sau acceptăm invitația într-o lume în care suntem cu toții în aceeași oală? Întâlnim această întrebare nu doar în medicină: ni se arată în domeniul politic, economic și, de asemenea, în viețile noastre private. Să luăm ca exemplu problema acumulării, care întruchipează ideea “Nu va fi suficient pentru toată lumea, așa că vreau să mă asigur că e suficient pentru mine.“ Un alt răspuns ar putea fi “Unii nu au suficient, așa că voi împărți ceea ce am cu ei.“ Ne dorim să fim supraviețuitori sau să fim de ajutor? Care e scopul vieții?
La o scară mai mare, oamenii pun întrebări care au zăcut până acum la periferiile activismului. Ce ar trebui să facem cu oamenii fără adăpost? Ce ar trebui să facem cu oamenii din închisori? Din mahalalele Lumii a Treia? Ce ar trebui să facem cu șomerii? Dar cu menajerele din hoteluri, șoferii de Uber, instalatorii și portarii și șoferii de autobuz și casierii care nu pot lucra de acasă? Și iată cum, în sfârșit, idei precum scutirile de datorii pentru studenți și venitul universal de bază încep să înflorească. “Cum îi protejăm pe cei predispuși la Covid?“ ne duce la “Cum avem grijă de oamenii vulnerabili în general?“
Acesta e impulsul declanșat în noi, indiferent de superficialitatea opiniilor noastre cu privire la severitatea, originea sau cele mai bune politici pentru a răspunde la Covid. El ne îndeamnă să vorbim serios despre cum putem avea grijă unii de alții. Hai să ne aducem aminte cât de prețioși suntem cu toții și cât de prețioasă e viața. Haideți să facem un inventar al civilizației noastre, să o demontăm până la temelii și să vedem dacă putem construi una mai frumoasă.
Pe măsură ce Covid ne stimulează compasiunea, tot mai mulți dintre noi ne dăm seama că nu vrem să ne întoarcem înapoi la o normalitate în care aceasta lipsește atât de crunt. Avem acum oportunitatea să plăsmuim o nouă normalitate, mai plină de compasiune.
Abundă semnalele promițătoare că acest lucru se întâmplă. Guvernul Statelor Unite, care, de multă vreme, părea captivul intereselor corporatiste nemiloase, a pus la dispoziție sute de miliarde de dolari sub fomă de plăți directe către familii. Donald Trump, care nu e cunoscut ca un model de compasiune, a depus un moratoriu asupra executărilor silite și a evacuărilor. Cu siguranță, ambele măsuri pot fi văzute cu un ochi cinic; cu toate acestea, ele ilustrează principiul de a avea grijă de cei vulnerabili.
Din toate colțurile lumii, auzim relatări despre solidaritate și vindecare. Un prieten povestea cum trimisese câte $100 către zece persoane necunoscute care aveau nevoie disperată. Fiul meu, care până în urmă cu câteva zile lucra la Dunkin’ Donuts, mi-a spus că oamenii dădeau bacșiș și de cinci ori mai mult decât în mod normal – și aceștia sunt oameni din clasa muncitoare, mulți dintre ei șoferi de tir hispanici, care sunt ei înșiși vulnerabili din punct de vedere economic. Doctori, asistente și “lucrători esențiali“ din alte profesii își riscă viața în serviciul public. Iată alte câteva exemple de erupție de iubire și compasiune, prin amabilitatea ServiceSpace:
Poate că suntem în mijlocul vieții în acea nouă poveste. Imaginați-vă forța aeriană italiană folosind Pavoratti, armata spaniolă făcând acte de serviciu și poliția stradală care cantă la chitară — pentru a “inspira”. Corporațiile care au dat creșteri neașteptate ale salariilor. Canadienii încep:“Kindness Mongering”. Copil de 6 ani din Australia donând, în mod adorabil, banii de la zâna Măseluță, un elev din clasa a 8- a din Japonia făcând 612 măști, și studenții de peste tot cumpărând produse alimentare pentru bătrâni. Cuba trimite o armată în “robe albe” (doctori) pentru a ajuta Italia. Un proprietar care permite chiriașilor să locuiască fără a plăti chirie, un poem al unui preot irlandez care ajunge viral, activiști cu dizabilități producând dezinfectant pentru mâini.. Imaginați-vă. Uneori, o criză oglindește impulsul nostru cel mai profund – acela de a putea răspunde întotdeauna cu compasiune.
După cum descrie Rebecca Solnit în minunata sa carte, “A Paradise Built in Hell”(“Un paradis construit în iad”), dezastrul eliberează adesea solidaritatea. O lume mai frumoasă strălucește chiar sub suprafață, apărând pe neașteptate ori de câte ori sistemele care o țin în adâncime își slăbesc strânsoarea.
Multă vreme noi, ca și colectivitate, am stat neputincioși în fața unei societăți în continuă îmbolnăvire. Fie că este vorba de degradarea sănătății, de înrăutățirea situației infrastructurii, de depresie, de sinucidere, de dependență, de degradarea ecologică sau de concentrarea bogăției, simptomele indispoziției civilizației din lumea dezvoltată sunt evidente, dar am fost blocați în sistemele și tiparele care le provoacă. Acum, Covid ne-a oferit o resetare.
Un milion de drumuri întretăiate se află în fața noastră. Venitul de bază universal ar putea însemna sfârșitul insecurității economice și înflorirea creativității, deoarece milioane de oameni sunt eliberați de munca ce s-a dovedit, de către Covid-19, a nu fi atât de necesară pe cât am crezut. Sau, prin decimarea întreprinderilor mici, ar putea însemna dependența de stat pentru un salariu (stipendiu) care vine în urma unor condiții stricte. Criza poate genera totalitarism sau solidaritate; legea marțială medicală sau o renaștere holistică; o mai mare teamă de lumea microbiană sau o mai mare reziliență în participarea la aceasta; norme permanente de distanțare socială sau o dorință reînnoită de reuniune.
Ce ne poate îndruma, ca indivizi și ca societate, pe măsură ce parcurgem grădina aleilor care se întretaie? La fiecare intersecție, putem fi conștienți de ceea ce urmărim: frica sau iubirea, autoconservarea sau generozitatea. Să trăim în frică și să construim o societate bazată pe ea? Să trăim pentru a ne conserva sinele nostru separat? Vom folosi criza ca armă împotriva inamicilor noștri politici? Acestea nu sunt întrebări de tipul totul sau nimic, de tipul totul e frică sau totul e iubire. Este vorba despre faptul că în fața noastră se află un pas înainte spre iubire.E un pas care se simte îndrăzneț, dar nu nesăbuit, care preţuiește viața, acceptând în același timp moartea. Și are încredere că, cu fiecare pas, următorul va deveni vizibil.
Vă rog să nu credeți că alegerea iubirii mai presus de frică nu se poate realiza decât printr-un act de voință și că frica poate fi cucerită ca un virus. Virusul cu care ne confruntăm aici este frica, fie că este frică de Covid-19, fie teama de răspunsul totalitar la acesta, și acest virus își are terenul. Frica, alături de dependență, depresie și o mulțime de boli fizice, înflorește pe un teren de separare și traume: traume moștenite, traume din copilărie, violență, război, abuz, neglijare, rușine, pedeapsă, sărăcie și traume suprimate, normalizate care afectează aproape pe toată lumea care trăiește într-o economie monetizată, care se supune unei școlarizari moderne sau trăiește fără comunitate sau fără o conexiune cu locul. Acest teren poate fi schimbat, prin vindecarea traumelor la nivel personal, prin schimbarea sistemică către o societate mai plină de compasiune și prin transformarea paradigmei de bază a separării: sinele separat într-o lume a altora, eu separat de tine, umanitatea separată de natură. A fi singur este o frică primordială, iar societatea modernă ne-a făcut din ce în ce mai singuri. Dar timpul Reuniunii este aici. Fiecare act de compasiune, bunătate, curaj sau generozitate ne vindecă din povestea separării, deoarece asigură atât actorul cât și martorul că suntem împreună în această situație.
Voi încheia invocând încă o dimensiune a relației dintre oameni și virusuri. Virusurile sunt parte integrantă a evoluției, nu doar a oamenilor, ci a tuturor eucariotelor. Virusurile pot transfera ADN-ul de la organism la organism, introducându-l uneori în linia germinală (unde devine ereditar). Cunoscut sub numele de transfer de gene orizontal, acesta este un mecanism primar de evoluție, care permite vieții să evolueze împreună mult mai rapid decât este posibil prin mutație aleatorie. După cum a spus Lynn Margulis odată, noi suntem virusurile noastre.
Și acum permiteți-mi să mă aventurez pe un teritoriu speculativ. Poate că marile boli ale civilizației ne-au accelerat evoluția biologică și culturală, oferindu-ne informații genetice cheie și oferind inițiere atât la nivel individual cât și la nivel colectiv. Ar putea fi oare pandemia actuală doar atât? Noile coduri ARN se răspândesc de la om la om, impregnându-ne noi informații genetice; în același timp, primim și alte „coduri” ezoterice care vin peste cele biologice, perturbând paradigmele și sistemele noastre, în același fel în care o boală perturbă fiziologia corporală. Fenomenul urmărește șablonul inițierii: separarea de normalitate, urmată de o dilemă, o cădere sau o încercare grea urmată (dacă ar fi să fie completă) de reintegrare și sărbătorire.
Acum se pune întrebarea: inițierea în ce? Care este natura și scopul specific al acestei inițieri? Denumirea populară pentru pandemie oferă un indiciu: coronavirus. “Corona” este o coroană. „Nouă pandemie de coronavirus” înseamnă „o nouă încoronare pentru toți”.
Deja putem simți puterea a cine am putea deveni. Un adevărat suveran nu fuge de frică de viață sau de moarte. Un adevărat suveran nu domină și nu cucerește (acesta este un arhetip de umbră, tiranul). Adevăratul suveran slujește poporului, servește viața și respectă suveranitatea tuturor oamenilor. Încoronarea marchează apariția inconștientului în conștiință, cristalizarea haosului în ordine, transcendența compulsiei în alegere. Devenim conducătorii a ceea ce ne-a condus. Noua Ordine Mondială de care se tem teoreticienii conspirației este o umbră a posibilității glorioase de care dispun ființele suverane. Nemaifiind vasalii fricii, putem aduce ordine în regat și construi o societate bazată intenționat pe iubirea care strălucea deja prin fisurile lumii separării.